Minciună, trăiri?

    Ştiu că ceva nu e în regulă. Se observă. Aş vrea să o ajut. Întotdeauna doamna Mihalache este o femeie fericită. Întotdeauna zâmbeşte.

Întotdeauna, mai puţin azi. Astăzi era diferit. Simţeam asta.

    După ora de latină, la care preda ea, am plecat acasă. Mă tot gândeam la ce se întâmpla.

    A doua zi zâmbea iarăşi. Trist pentru că simţeam că încă are ceva pe suflet.

    Au trecut cam două săptămâni în care zâmbetul ei nu ne mai lumina faţa, ziua, tot. Mi-e dor de ea... de vechea ea. Încerc să dezbat o problemă serioasă generată de gândurile mele încâlcite ce născoceau posibile motive pentru care doamna nu mai era aşa.

     Într-o zi,eu şi încă vreo 3 prietene am fost de acord să o întrebăm.

Ora a trecut repede. Şi-a strâns lucrurile şi aproape că zbura pe coridorul aglomerat de tineri, dar a fost oprită la timp de răguşitul ţipăt al unei colege. Se întoarce; avea lacrimi în ochi. Şi le şterge zâmbind. Ne întreabă pe un ton îngăduitor:

-Da dragelor? Doriţi ceva? Aveţi vreo întrebare?

Mă gândeam cum să îmi încep pledoaria când o colegă realizează că trecuseră în jur de două minute, timp în care profesoara se uita nedumerit la noi. O întreabă sec de testul pe care urma să îl dăm. Doamna Mihalache răspunde “veselă”, şi îmi adresează o întrebare care suna cam aşa:

-Tu, Ruxandra... ai ceva în plus de spus?

Fără să mai gândesc am spus automat :

-Sunteţi tristă şi nu îmi place. Ne întristaţi.

Nu m-am gândit la ce am spus. Nu m-am gândit la consecinţe. Pur şi simplu am spus. Se uită în ochii mei mari cu o privire năucitoare şi ripostează :

-Draga mea, nu am nimic. Îmi cer scuze pentru discrepanţele create. Acum, dacă nu vă supăraţi, am treabă. La revedere! Ne vedem peste două zile.

Aproape că a fugit pe lângă noi. Am văzut cum lacrimi i se scurgeau pe podeaua plină de tenişi şi pantofi. O picătură aici, una acolo... şi restul în ochii ei.

     Eram convinsă că ceva e stricat. Ceva nu merge. Şi îmi părea rău pentru cum îi vorbisem. Era cea mai bună profesoară. Nu merita asta. Clar nu!

     La următoarea oră a dânsei, vine o altă tipă. O puştancă la vreo 20 de ani care spune că doamna Mihalache a demisionat. Sa mutat. Sau ăsta era doar pretextul. Oare să fi fost din cauza convorbirii de acum câteva zile? Sau chiar s-a mutat? Şi dacă s-a mutat, din ce cauză a făcut-o?

     Simţeam că e vina mea. Ajung acasă şi mama îmi spune că doamna Mihalache sunase. Vroia să îmi vorbească şi a spus că va trece pe la reşedinţa noastră pe seară.

Eram nerăbdătoare să vină şi nerăbdătoare să plece. Nu ştiam ce să zic, ce să nu zic, dacă să tac... nu ştiam ce să fac. Pur şi simplu.

     Soneria veche a casei sună în momentul în care ceasul sec bătea ora 19:00. Doamna Mihalache intră în casă cu un alt zâmbet fals în care, culmea, mama a crezut. O conduce în sufragerie, unde eu şedeam gânditoare pe canapea.

     Minute de tăcere. Rupe deodată această comunicare nudă:

-La ce te gândeşti? îmi spune ea.

-La faptul că aţi plecat. Mă gândeam că e posibil ca din cauza mea să fi făcut asta.

-Tu? Nu draga mea. Tu eşti singurul motiv pentru care nu am rămas. Dar asta nu înseamnă că din cauza ta am plecat. Am probleme, copilă. Probleme grave, pe care un copil nu le înţelege. Când mi-ai spus că se vede.. că sunt tristă... m-am decis. Copiii ca tine erau singurul lucru care mă ţineau legată de locul acela. Locul ăsta e teribil draga mea. Şi când mi-ai spus că vă întristez, m-am decis. Trebuia să părăsesc şcoala şi nu numai. M-am mutat în alt oraş. Va fi mai bine fără mine, crede-mă. Pierderea va fi suportată mai uşor. Nu voi mai profesa în acest domeniu şi va fi bine. Ţinem legătura. Promit! Acum, îmi cer mii de scuze, dar chiar va trebui să plec. Am şi alte legături de creat – păstrat şi alte câteva zeci de treburi.

-Ok. Bună seara şi aveţi grijă de dumneavoastră!

-Da...

Discursul ei a fost lung. Mi-a luat ceva timp până să îl procesez şi când în sfârşit am făcut-o, era prea târziu. Mult prea târziu. Plecase deja.

A spus ceva de pierderea ei. Nu ştiu la ce se referea şi mi-e teamă să mă gândesc la ce ar putea fi.

     Oare doamna Mihalache avea ceva în legătură cu care a minţit? Ştii... minciuna prin omitere.

     După jumătate de an.

Înmormântarea doamnei Mihalache a fost dură. M-a durut îngrozitor de tare. Şi mi-am adus aminte de momentele în care ne era profesoară. De momentele în care ne zâmbea, ne aducea lumină în clasă, pe feţe...

     Am pierdut ceva din mine. Ştiu că a trăit în minciuni. Probabil din cauza asta a plecat. Ah, mi-am dat seama de ce “din cauza copiilor ca mine” a plecat. Ţinea la noi şi la faptul că ţineam la ea. Ştia că ne va fi greu.

     O minciună costă o viaţă. Şi asta o spun doctorilor de pretutindeni care nu îşi îngrijesc pacienţii, nu le interesează viaţa lor. Doamna Mihalache a aflat despre boala TRATABILĂ pe care o avuse cu jumătate de an înainte să decedeze, boală din cauza căreia se moare după 3 ani de netratare.

     Ea a mai fost la doctor. Făcea control anual. De-asta spun că doctorilor nemiloşi nu le-a păsat. Nici măcar nişte amărâte de teste n-au fost în stare să facă.

     Aşa a sfârşit ea. Din cauza unor minciuni. Minciuna cea mai gravă a fost însă a ei. A fost omiterea bolii; dacă am fi ştiut am fi făcut ceva pentru a o ajuta. Trebuie să fi existat ceva ce o ajuta. Dar nu, orgoliul a făcut-o să mintă. Nu putea percepe posibilitatea de a fi ajutată cu bani... şi tratarea era foarte costisitoare. Şi-a dat viaţa ...

     Minciună? Trăiri? Asta e tot. Asta a fost. Şi doamna Mihalache? Va rămâne pe veci în inima mea drept profesoara care aducea zâmbetele pe feţele noastre. Chiar şi atunci când plângeam...ea era singura care putea face asta. Singura. 
 - Compunere pentru un concurs -